În ultima seară, petrecută pe terasa hotelului din Kathmandu, situată la etajul patru, am avut ca un
flash back imaginea grădinilor suspendate ale Semiramidei. Mi se părea că locul de aici semăna cu cel de
acolo, deși, cel de al doilea exista doar în imaginatia mea.
M-am întrebat în mod spontan „oare asta să însemne unitatea lumii noastre”, a celei trecute și a celei de azi? Există oare fire nevăzute de oamenii de toate zilele și văzute de alții care au ochi avizați și, care ne leagă fără să bănuim?
Mintea mi se învârtea într-o spirală arhimedică. Aceasta m-a dus cu gândul la continuitate și discontinuitate în timp. O, Cronos, o, Kairos cât de multă iubire vă port după ce am înțeles „voințele” voastre, pe care, le impuneți cu atâta osârdie, de atâta amar de ani! Fantezie, visare cu ochi deschiși deopotrivă spre răsărit și apus dar și spre nord și sud: lumea
coordonatelor vieții alături de Cairos și Kronos.
Mi-am dorit să iau un semn „viu” din acea grădină, pe care să-l aduc cu mine acasă, în România și, pe care să-l îngrijesc și să-l privesc ori de câte ori dorul de necuprindere m-ar fi cuprins.
Mergând agale prin acea grădină minunată, în care, puteai să servești mesele de toată ziua sau să citești o carte sau, să privești crestele munților Himalaia dacă aveai noroc de cer senin, am descoperit ce puteam să iau cu mine.
Din ghivecele cu mușcate, am rupt doi lăstari, pe care, ca niște gemeni i-am împachetat în vată îmbibată cu apă, ca nu cumva să sufere până la București. I-am plantat în ghiveci după ce am ajuns acasă, i-am îngrijit și au prins rădăcini.
Era luna martie, „le-am vorbit” cât am putut eu de frumos despre țara de unde veneau și spre bucuria mea imensă, în vara târzie a aceluiași an am văzut primul boboc. Eram în culmea fericirii. Iată că strămutarea lor de acolo, de la mii de kilometri nu le-a „șters” memoria și și-au văzut de treaba lor.
Florile deși puține la număr semănau aidoma cu cele ale mamei lor ce traia la înălțimile Kathmanduului Zilele au trecut. Tot așa și florile. De iarnă nu le-a păsat pentru că trăiau la căldura balconului de la etajul 9.
În vara următoare, când au înflorit din nou, mușcatele mele nu mai aveau aceeași culoare care mă fascinase când le-am văzut prima oară. Culoarea pălise, virase de la un mov intens spre un rozaliu ce nu spunea mai nimic.
Le-am întrebat: „ce vă lipsește”? Căldura? Nu. Lumina? Nu. Apa? Nu. Pământul? Da, cum să nu! Ne este dor de pământul de acolo. Nu mai este altul în lumea asta ca el, roșul său te face să-ți amintești cu drag de el, deși pare bun doar pentru cărămida, din care sunt construite casele și ghivecele sub formă de rinoceri, elefanți și alte viețuitoare ale zonei, este hrănitor pentru plante, animale și oameni deopotrivă.
Până și vulturii care planau în zbor deasupra Nagarkot-ului veneau destul de aproape pentru a-l vedea mai bine. Oare, dacă unor plăntuțe firave ca mușcata, le era dor de pământul în care creșteau, cum le-o fi oamenilor care, zburătăciți de soartă sunt obligați să trăiască pe alte meleaguri? Greu de spus în general, greu de suportat în particular. Dar, neavând altceva de făcut, poate că oamenii spun „asta e”! Și-și duc mai departe zilele, obârșia și ce-or mai purta cu ei.
„Asta e”! Cât fatalism și câtă acceptare pot să cuprindă cele două cuvinte depinde de cel ce analizează cu propria-i interioritate aceste semnificații!