Gânduri nepieptănate – 2010

Trenul alerga lin pe șine către ținta sa – nordul țării. Străbătusem o bună bucată de drum pe direcția: sud-nord-vest.
În călătoria aceasta m-a însoțit soarele. Blând, călduț și luminos cât cuprinde.
În fața mea se întindeau câmpuri mai mult sau mai puțin arate, străjuite de dealuri îndepărtate și vegheate de turlele bisericilor.
Țara noastră este frumoasă, diversă și generoasă. Păcat că nu este îngrijită și iubită de noi toți!
Încă mai sunt animale la păscut.
Toamna este la ea acasă.
Din nou păcat! Păcat că nu există pasiune pentru lucrul bine făcut!
Sub brazda proaspăt arată se văd coceni și resturi de plante de peste vară.
Grija și dragostea pentru pământ nu mai sunt la ele acasă. Au plecat……..s-au dus în Tenerife!
Evrika! Am văzut două tractoare pe câmp.
Celelalte or fi la hibernat?
Grămezi de material plastic pe lângă linia de cale ferată dar și pungi din plastic zburătăcite de vânt peste tot.
Țara a devenit de plastic.
Polietilena a devenit culcuș.
Oribil! Nu are nimic de a face cu naturalul cu normalul.
Hai să ne întoarcem spre natural spre normal! Nu cred că este imposibil. Să nutrim speranțe, să fim optimiști, este bruma ce ne-a mai rămas în tumultul nebun ce ne bântuie de zeci de ani.
Defrișare. Cuvânt la ordinea zilei.
Cu câțiva kilometri mai în urmă am văzut în bătaia soarelui fluturi aurii ce zburdau în voie. Nu nu erau fluturi, ci frunze de stejar ce se jucau cu vântul.
Liziera de salcâmi de lângă linia de cale ferată se defrișează. Oameni preocupați, cu drujbele în mâini tăiau cu sârg copacii. Alături, căruța încărcată gata de plecare. Pe pământ resturi de trunchiuri, ca niște scăunele pentru copii, te îmbiau să stai jos și să te gândești.
De ce toate acestea? Oare nu mai avem nevoie de protecție? Suntem atât de puternici să oprim nămeții de peste iarnă? Poate da poate că nu. Și dacă nu. Ne-o facem cu mâna noastră! Parcă a devenit ocupație de bază ”onania intelectuală”. Și ne mai mirăm ca suntem impotenți pentru a păstra natura în drepturile ei suverane, că nu mai suntem capabili să ne gospodărim singuri avutul, că vrem mereu altceva. Că țara o vrem ca afară, făcută de cine? De turma de oi în care a dat strechea.
Trezvia despre care ne vorbesc cărțile sfinte este undeva departe în negura timpurilor. Suntem preocupați numai de prezent, el este ”amazing”. După noi potopul. Ce grijă transgenerațională? Lasă-i pe cei ce vor veni că se vor descurca ei cumva. Cu alunecări de teren, cu viituri ce iau cu ele casele, animalele și tot ce le stau în cale.
Întrajutorarea, cooperarea, nu ne mai trebuie, sunt valori colectiviste. E musai să ne emancipăm. Să devenim individualiști, occidentali. E cool!